Amifran - Festivalul festivalurilor

M-am gândit mult cum aș putea să explic cât mai bine ce este Amifranul. Da, este un festival. Este cel mai frumos festival, dar oamenii care nu au fost acolo, nu pot să cuprindă esența acestui nume, ”Amifran”.
Mmm... Cel mai bine ar fi să compar festivalul cu o carte. O carte cu sute de personaje, de diferite naționalități, fiecare foarte bine individualizat. Există 5 capitole - 5 zile extraordinare, fiecare zi cu mai multe subcapitole: ateliere, spectacole, seri dansante, prietenie, iubire, săruturi, zâmbete, cântece.
Și ce se întâmplă când cobori în gară la Arad? Începi să citești prima pagină! Ajungi la internatul unde nu contează condițiile de cazare, doar voia bună! Întâlnești oameni noi, extraordinari, din Bistrița, Constanța, Slobozia și te reîntâlnești cu vechii prieteni cu care ai împărțit euforia, în edițiile anterioare ale festivalului, cum ar fi Dejul.
Nu cunoști pe nimeni, dar îi știi pe toți și îi iubești inevitabil. Te atașezi de fiecare dintre aceste personaje, prin simplul fapt că vrei, că nu vrei, îi vezi zilnic, respiri același aer puțin prăfuit al Teatrului Național ”Ioan Slavici” cu ei, timp de 5 capitole.
Ateliere după cum ziceam sunt mici subcapitole, dar pline... pline... ok, doar pline! Acolo ai șansa să te împrietenești cu personaje extraordinar de diferite ție, personaje cu care te unește limba franceza și iubirea pentru această carte pe care, practic, o citiți împreună, cot la cot, zeci, sute de mâini care întorc câte o filă pe rând.
În acest Aprilie ploios, a fost Festivalul Festivalurilor, unde, deși nu am dat spectacol, ne-am simțit extraordinar. Am ajuns chiar pe când mălinul dădea să înflorească și am decis să dormim cât mai puțin, pentru a nu pierde prea multe. Ne-am petrecut zilele și nopțile împreună cu trupele pe care le-am menționat mai sus și ne-am atașat inevitabil și fără cale de scăpare unii de alții, așa că am plănuit să ne revedem, mai repede de octombrie, dar ce va fi, vom vedea!
Râsul lui Răzvan, aiureala Daliei, buna dispoziție a Ionuței și a Octaviei, glumițele lui Vlad, prostioarele lui Picu, personalitatea liniștitoare a lui Călin, agitația Gabrielei, toate încă răsună în sufletul meu, și probabil și un sufletul restul membrilor din trupa Assentiment!
Cred că e timpul să trec la punctul culminant al acestui roman, care nu este altul decât, festivitatea de închidere a festivalului. Aici te încarcă cele mai puternice emoții, simțind cum sfârșitul se apropie, revăzând momentele minunate prin care ai trecut, ținând strâns aproape persoanele de care nu vrei să te desparți, prea puțini reușesc să își oprească lacrimile. Eu cu siguranță nu am făcut-o. Am plâns cât mi-a picat bine! Am plâns de fericire, de dor, din iubire, am plâns pentru ce a fost și pentru ce va fi, am plâns fiindcă am avut norocul să cunosc această lume.
Nu știu dacă ați citit vreodată o carte pe care, când ați ajuns la ultimele 20-30 de pagini, a trebuit să o lăsați deoparte câteva zile, fiindcă nu doreați să se termine... Din păcate, noi nu am putut amâna. Filele au început să se grăbească, să ajungă la acel ”Fin” pe care noi îl vedeam din depărtare, dar care speram că e o iluzie.

Epilog: prea obosiți să ne luptăm, mergem cu trenul, privind uneori melancolia care s-a așezat pe același scaun cu noi și ne înghesuie. Ultimele îmbrățișări, ultimii pupici și am închis cartea, pășind iar pe străzile orașului nostru.

Poze Belgrad.

Belgrad.

Am fost la Belgrad. Frumosul Belgrad, cu cladiri înalte, trotuare pavate şi mii de lalele. O primăvară de poveste cu oameni extraordinari din Serbia, România, Ungaria etc, toţi adunaţi să dea ce au mai bun pe scenă cu ocazia celei de-a zecea ediţie a Festivalului de teatru francofon.

M-am îndrăgostit de acel oraş unde domnesc liniştea, pacea, respectul, curăţenia, dar şi de acei oameni minunaţi pe care i-am întâlnit, alături de care am băut cafele, am stat la aceeaşi masă, am împărtăşit secrete şi ne-am ataşat unii de alţii.

Am urmărit zeci de spectacole care de care mai interesante, dar nopţile nedormite, petrecute alergând pe coridoare, făcând picnic la noi în camera şi râzând şi-au spus cuvântul, deoarece nu puţine au fost ocaziile când am aţipit în sala de teatru.

Am făcut kilometri întregi, îmbrăcaţi în personaje din cultura Franţei: rochii bufane şi pălării imense se unduiau în bătaia vântului.Drumul a meritat. Am ajuns într-un loc feeric unde Dunărea şi Sava se contopesc şi iau în braţe o insulă superbă.

Raul era un Balzac obosit, cu pletele în vânt şi cu un sacou ce evoca timpuri de mult uitate. Cătălin, îmbrăcat într-un Proust cu aer puerile, mergea galant cu mâinile în buzunarele pantalonilor, în timp ce Raluca, cu veselia ei inepuizabilă prezenta o Colette modernă. Iar eu, întreg drumul am discutat tot felul de nimicuri interesante cu Stefan, în timp ce muzica trupei din Ungaria dădea ritm paşilor noştri şi cu rochia imensă, de un roşu intens, ce mi-a dat alura unei Marie Antoinette din zilele ei bune, de copilă ce nu simţise gustul amar al vieţii.

Am participat la jocuri de improvizaţie unde, deşi nu am câştigat, am simţit gustul victoriei pe buze, deoarece 5 oameni atât de diferiţi ca mentalitate, cultură, tradiţie, am fost capabili să cooperăm şi să creăm împreună.

Mă bucur enorm că am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari, cu suflete imense, de care m-am ataşat şi s-au ataşat de mine şi care, sunt sigură că îmi vor rămâne prieteni pe viaţă: Nina, Milena, Tijana, Stefan. Vă mulţumesc pentru tot!

Ne-am găsit treziţi atât de brusc din vis şi eram cu sufletul cât un purice, cu ochii înlăcrimaţi şi bagajele în mână, aspirând cu sufletul ultimele scânteie ale Belgradului.

Fetele ne-au scris o scrisoare şi în timp ce traduceam pentru toată lumea, tristeţea şi dorum iminent şi-au spus cuvântul. Stăteam îmbrăţişaţi, ne pupam, ne îmbrăţişam iar şi ne încurajam. "No tears", două cuvinte ce s-au auzit de zeci de ori, pe diferite voci. "Mi-e dor de tine", "Volim te", "Te iubesc". Cuvinte care nu ştiu când vor avea un înţeles mai profund.

Au revoir, Belgrad!

"Franthousiasme", ediţia a VIII-a 2011

Am ajuns în data de 14 aprilie în Dej. Cu bagaje, cu tot, am plecat spre Cinema Arta, unde avea loc deschiderea ediţiei cu numărul VIII, al festivalului de teatru francofon "Franthousiasme".
Acolo, am fost încântaţi de spectacolul trupei Caracteres, de dansuri şi muzică populară şi multe glume ale domnlui Lucian Iosip, şeful festivalului.

A doua zi, au început spectacolele... teme care mai de care mai interesante, costume, muzică, actori mici şi mari, cu toţii emoţionaţi, dar pregăţiţi de asemenea pentru a încânta spectatorii. Au fost trupe din toate colţurile ţării: Huedin, Cluj, Dej, Alexandria, Odorheiul Secuiesc, Bucureşti, etc.

Noi, trupa Assentiment al Liceului Teoretic "O. Goga", Huedin, am fost cei care am încheiat seria de spectacole, cu piesa "Maricica et Patrick", scrisă şi regizată de domnul profesor doctor Alexandru Jurcan. Pot spune că spectacolul a fost reuşit: publicul a fost încântat, au zâmbit, au râs, au aplaudat, iar la sfârşit, s-au ridicat în picioare. Am fost felicitaţi, iar Groştior al nostru a făcut senzatie la Dej. Era de aşteptat să primim şi premii, însă am fost uimiţi când domnul Iosip a anunţat la microfon câştigătorii premiului cel mare al festivalului: Trupa Assentiment.

A fost o experienţă minunată, am rămas cu amintiri extraordinare, am legat prietenii, ne-am revăzut prietenii vechi (trupa Caracteres) şi am plecat duminică, în data de 17 aprilie, cu melancolie în suflet, dar cu un zâmbet şi cu gândul că ne vom revedea anul viitor!

Au revoir, Dej!

Online.

Trupa de teatru Assentiment, al Liceului Teoretic "Octavian Goga" Huedin, a decis să ţină pasul cu tehnologia şi să îşi creeze un site unde vor fi scrise detalii despre spectacole, festivaluri, premii, etc.