sâmbătă, 28 aprilie 2012

Amifran - Festivalul festivalurilor


M-am gândit mult cum aș putea să explic cât mai bine ce este Amifranul. Da, este un festival. Este cel mai frumos festival, dar oamenii care nu au fost acolo, nu pot să cuprindă esența acestui nume, ”Amifran”.
Mmm... Cel mai bine ar fi să compar festivalul cu o carte. O carte cu sute de personaje, de diferite naționalități, fiecare foarte bine individualizat. Există 5 capitole - 5 zile extraordinare, fiecare zi cu mai multe subcapitole: ateliere, spectacole, seri dansante, prietenie, iubire, săruturi, zâmbete, cântece.
Și ce se întâmplă când cobori în gară la Arad? Începi să citești prima pagină! Ajungi la internatul unde nu contează condițiile de cazare, doar voia bună! Întâlnești oameni noi, extraordinari, din Bistrița, Constanța, Slobozia și te reîntâlnești cu vechii prieteni cu care ai împărțit euforia, în edițiile anterioare ale festivalului, cum ar fi Dejul.
Nu cunoști pe nimeni, dar îi știi pe toți și îi iubești inevitabil. Te atașezi de fiecare dintre aceste personaje, prin simplul fapt că vrei, că nu vrei, îi vezi zilnic, respiri același aer puțin prăfuit al Teatrului Național ”Ioan Slavici” cu ei, timp de 5 capitole.
Ateliere după cum ziceam sunt mici subcapitole, dar pline... pline... ok, doar pline! Acolo ai șansa să te împrietenești cu personaje extraordinar de diferite ție, personaje cu care te unește limba franceza și iubirea pentru această carte pe care, practic, o citiți împreună, cot la cot, zeci, sute de mâini care întorc câte o filă pe rând.
În acest Aprilie ploios, a fost Festivalul Festivalurilor, unde, deși nu am dat spectacol, ne-am simțit extraordinar. Am ajuns chiar pe când mălinul dădea să înflorească și am decis să dormim cât mai puțin, pentru a nu pierde prea multe. Ne-am petrecut zilele și nopțile împreună cu trupele pe care le-am menționat mai sus și ne-am atașat inevitabil și fără cale de scăpare unii de alții, așa că am plănuit să ne revedem, mai repede de octombrie, dar ce va fi, vom vedea!
Râsul lui Răzvan, aiureala Daliei, buna dispoziție a Ionuței și a Octaviei, glumițele lui Vlad, prostioarele lui Picu, personalitatea liniștitoare a lui Călin, agitația Gabrielei, toate încă răsună în sufletul meu, și probabil și un sufletul restul membrilor din trupa Assentiment!
Cred că e timpul să trec la punctul culminant al acestui roman, care nu este altul decât, festivitatea de închidere a festivalului. Aici te încarcă cele mai puternice emoții, simțind cum sfârșitul se apropie, revăzând momentele minunate prin care ai trecut, ținând strâns aproape persoanele de care nu vrei să te desparți, prea puțini reușesc să își oprească lacrimile. Eu cu siguranță nu am făcut-o. Am plâns cât mi-a picat bine! Am plâns de fericire, de dor, din iubire, am plâns pentru ce a fost și pentru ce va fi, am plâns fiindcă am avut norocul să cunosc această lume.
Nu știu dacă ați citit vreodată o carte pe care, când ați ajuns la ultimele 20-30 de pagini, a trebuit să o lăsați deoparte câteva zile, fiindcă nu doreați să se termine... Din păcate, noi nu am putut amâna. Filele au început să se grăbească, să ajungă la acel ”Fin” pe care noi îl vedeam din depărtare, dar care speram că e o iluzie.

Epilog: prea obosiți să ne luptăm, mergem cu trenul, privind uneori melancolia care s-a așezat pe același scaun cu noi și ne înghesuie. Ultimele îmbrățișări, ultimii pupici și am închis cartea, pășind iar pe străzile orașului nostru.